Nu de foarte multă vreme, prin 2007, am avut onoarea de a-l cunoaşte pe domnul general de brigadă Gabriel Gabor.
Se întâmpla în Banat, la Timişoara. Ne pregăteam pentru o misiune în Irak, prima misiune peste hotare a bănăţenilor. Ca o paranteză, toţi erau foarte mândri că au posibilitatea de a-şi servi ţara într-o astfel de misiune şi eu, oltean, eram foarte bucuros că pot să particip alături de ei în ce-a de-a patra şi ultima mea misiune externă.
Am avut atunci o revelaţie, domnul general de brigadă Gabriel Gabor era tipul de lider cum mi-aş fi dorit să fie mulţi alţii în Armata Română. Cult, educat, deschis la toate problemele noastre, implicat la modul constructiv în rezolvarea lor dar mai ales foarte atent ca subordonaţii dânsului să beneficieze de toate condiţiile de pregătire, pentru a face faţă unei astfel de misiuni. Componenta socială era una dintre preocupările dânsului.
Ne-am reîntâlnit în acelaşi an, în misiune, în Irak. Dânsul, din calitatea de distins reprezentant al conducerii coaliţiei, locţiitor al şefului Statului Major şi şef al Operaţiilor MNF-1, ne-a vizitat în repetate rânduri pentru a ne încuraja şi a fi alături de noi. Îmi aduc aminte că pe atunci avea, faţă de situaţia SGV-iştilor o altă poziţie. Ei reprezentau Armata Română, adevăraţi camarazi, în care cei de acasă îşi pun toate speranţele şi de care toată lumea era mândră. De fiecare dată nu uita să amintescă de faptul că la nivelul comandamentului aliat se vorbea despre ei numai la superlativ.
Sunt convins că la acea dată, domnul general avea cunoştinţă că în rândurile SGV-iştilor participanţi la misiune erau LUPTĂTORI CARE DEPĂŞISERĂ VÂRSTA DE 40 DE ANI. Cum se justifica atunci prezenţa lor în teatru de operaţii, îndeplinindu-şi cu succes misiunile? Simplu – prin PREGĂTIRE ŞI EXPERIENŢĂ!